Recenzie „Nono” de Renata Carageani

Carte publicată în 2012 de editura ALLFA (imprint al editurii All)

Categorii: Carte generală, Beletristică, Strada Ficțiunii | Colecția Contemporan

Format: 130×200

Tip coperta: Broșată

Număr pagini: 168

ISBN:  978-973-724-411-6 

Despre autoare:

 Născută în 1960, la București, Renata Carageani a urmat Liceul de Muzică „George Enescu”, secția pian, apoi Facultatea de Farmacie. După 1989 a publicat eseuri și pamflete politice în revista Palatul de Justiție, astăzi dispărută. A scris povestiri fantastice, științifico-fantastice și polițiste. În 2010, în urma unui concurs literar, două dintre ele – „Gara” și „Oamenii-buză-de-iepure”- au apărut în culegerea de proză Premiile Lili. Antologia festivalului de literatură Lili. Alte povestiri au fost publicate în reviste literare și volume colective. Nono este primul roman al autoarei.

„M-am apucat de scris ca de fumat. Fiindcă nu știam ce să fac cu mâinile. Mai târziu a devenit o necesitate. Dacă aș fi reușit să învăț să tricotez, aș fi tricotat.”

– Renata Carageani

Descriere:

Aventură, umor şi judecăţi de valoare. Cum arată oamenii, văzuţi din perspectiva amuzantă a unor personaje care nu le ajung nici până la genunchi. O societate bizară formată dintr-un ursuleţ de pluş fugit de acasă, maidanezi conduşi de un câine-colonel şi pisici aristocrate ajunse pe drumuri analizează şi trage concluzii inedite despre lumea oamenilor.

Poate că nu sunt prea deştept, dar cât am stat acolo, în magazin, am observat că oamenii sunt de două feluri: mari şi mici. Nu ştiu de unde îşi iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Micii strigă la ei “mama” şi vorbesc o altă limbă decât a noastră, pe care marii o înţeleg. Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susţinea că oamenii mici sunt cei mai importanţi. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanţi. Avea o teorie, complicată pentru mine, cum că adevăraţii stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorinţele. Aici nu puteam să-l contrazic, văzusem cu ochii mei. Era suficient ca un prichindel să arate cu degetul spre rafturi şi unul dintre ai noştri pleca pentru totdeauna. Şi nu zicea decât “mama!” şi arăta către noi. 

 Recenzie:

 Nono este un ursuleț de pluș care se aruncă la gunoi după moartea prietenului sau, nemaigăsindu-și rostul și simțindu-se uitat de lume. Acesta pătrunde în lumea reală și ajunge să facă parte dintr-un grup neobișnuit format din câini, pisici și o minge vorbitoare. Mai departe vă las pe voi să descoperiți aventurile prin care trece gașca.

„Ăsta e unul dintre misterele pe care nu am reuşit să-l înţeleg când trăia prietenul meu. Cum mă vedea nerăbdător să aflu ceva, îmi spunea : „Calmează-te! Nu mai alerga tu în întâmpinarea zilei de mâine. Las-o puţin să se coacă la noapte şi se face ea singură azi.”

Renata Carageani a întocmit o poveste simpatică despre prietenie, încredere și descoperire de sine. Pe tot parcursul lecturării am fost învăluită de un sentiment cald, parcă m-am intors în timp acum câțiva ani, când eram mică-mică și aveam jucărioare de pluș pe care le luam cu mine peste tot.

„În nimicuri întotdeauna se ascunde ceva.”

Cartea este presărată cu înțelesuri și cu citate superbe care lasă de gândit, nefiind doar un basm, cum poate părea la o primă vedere. Povestea lui Nono m-a făcut să mă gândesc la soarta jucărioarelor pe care le aveam când eram mică, dar de care am uitat odată cu trecerea timpului. (Să se fi aruncat și ele la gunoi de nu le mai găsesc?!?)

„(…) am înțeles că nu poți rămâne o jucărie toată viața. Dacă ai fost desenat trist, nu-i musai să mori așa. Într-o bună zi, apare ceva care te transformă…”

Personajele sunt foarte diverse și bine construite. Chiar dacă membrii găștii din care face parte Nono sunt foarte diferiți, aceștia au reușit să se completeze și să ajungă la o înțelegere. Renata a reprezentat tipuri de oameni și trăsături umane prin prisma pisicilor, câinilor, ursulețului și chiar și a mingii vorbitoare. Personajul meu preferat este Nono, m-am atașat tare mult de el pe parcurs și pare chiar foarte real, autoarea a reușit să îl aducă la viață astfel încât noi, cititorii, să îl privim exact ca pe un om, nu ca pe un ursuleț care cum-necum vorbește.

” La toamnă voi urmări cum cad frunzele. La primăvară, cum înmuguresc copacii. Apoi va veni iarna și iar vor fi Ursele pe cer. Timpul va curge liniștit pe lângă mine, ca râul din apropiere, dar eu voi rămâne aici, la capătul unei mingi sfâșiate, fiindcă nu voi fi niciodată capabil s-o repar de unul singur. Gândul că aș putea fi nemuritor mă înspăimânta. Îmi trebuie ceva, ca o lovitură de teatru. ”

Prin intermediul cărții am simțit atât melancolie, tristețe, cât și bucurie.  „Nono” se citește foarte ușor, iar autoarea are un stil aparte. Îmi place mult umorul fin pe care îl găsim infiltrat printre pagini. Finalul nu este deloc previzibil, în ultima parte toată acțiunea ia o întorsătură de 180 de grade și habar nu aveam la ce să mă aștept.

„Sunt cinci mirosuri de bază: al nopții, al zilei, al fricii, al iubirii și al mâncării.”

Nu există vârstă la care nu putem visa și nu ne putem întoarce în tărâmurile copilăriei, așadar recomand această carte de la mic la mare. Chiar merită, daca puteți face rost de ea nu vă sfiiți să aflați povestea lui Nono, cu siguranță veți rămâne cu ceva după.

Voi ați citit cartea? Dacă nu, aveți de gând?

Mulțumesc mult EDITURII ALL pentru șansa de a citi această carte, pe care o puteti achiziționa de aici. Pe site se află o multitudine de cărți variate, așadar nu ezitați să intrați.

Leave a Reply